Articolul de marți: Bibliotecari/e ep.1

În urma unor discuții pe un alt blog despre cărți și literatură mi-a venit ideea scrierii unui articol legat de experiențele mele, plăcute și neplăcute, cu bibliotecarii.

Cum a ieși un articol destul de lung, am decis să îl împart în 7 episoade pe care le voi posta câte unul în fiecare săptămână la rubrica Articolul de marți. Fiecare episod corespunde unui tip de bibliotecar pe care l-am întâlnit în cei unsprezece ani de când frecventez aceste instituții.

1.      Bibliotecara bătrână, arțăgoasă și plictisită a fost primul tip de bibliotecară întâlnit în viața mea.

Prin clasa a 4-a, după ce am epuizat toate cărțile de pe acasă, toate cărțile pe care le-aș fi putut înțelege, bineînțeles – mai avea mama niște cărți pe acolo pe rafturi pe care nu mi le recomanda niciodată; vreo doi ani mai târziu le-am citit fără să o mai întreb și am aflat și de ce nu le aducea niciodată în discuție – am decis să abordez clădirea mare (mare mi se părea atunci) și gri, vecină cu trezoreria și vis-a-vis de sediul poliției. 

Mi-am luat frumușel inima în dinți și am intrat pe ușile scârțâitoare din sediul Bibliotecii Județene Bistrița (da, de acolo sunt, dacă nu ați aflat până acum). Am urcat până la primul și singurul etaj de altfel. În timp ce eu pășeam treaptă cu treaptă, curajul meu scădea treaptă cu treaptă. Ajuns în cele din urmă în fața ușii, am inspirat adânc și am căutat să îmi adun curajul, care era săracul prăbușit pe undeva pe la parter. În cele din urmă am bătut la ușă și am așteptat un răspuns pe care ori nu l-am auzit eu, ori nu a venit. Am apăsat clanța și am pătruns în încăperea ticsită de mobilier cu rafturi și cu cărți. Tot entuziasmul nu a ținut mai mult de treizeci de secunde, până a întors bibliotecara ochii spre mine aruncându-mi o privire fioroasă gen: „Cum îndrăznești să mă deranjezi!” și atunci m-am blocat, nu știam ce să zic, nu știam ce caut acolo, nu știam ce să fac.

În cele din urmă, probabil din dorința de a scăpa de mine și de a se întoarce rapid la ceea ce avea ea mai important de făcut m-a întrebat dacă am venit să mă înscriu. Dialogul nu mi-l amintesc exact, însă știu că replicile mele erau pe jumătate șoptite ceea ce nu a dus decât la replici scurte și tăioase și la un ton mai ridicat în conversația cu mine (eram timid, de-a dreptul înfricoșat as putea spune, nu surd, dar pare-se ca tanti nu și-a dat seama).

Ce îmi mai amintesc e că după toată această tortură cu înscrierea am trecut la partea în care am cerut cartea pe care doream să o împrumut. Și acolo am îndrăznit lucruri nemaîndrăznite până atunci; în loc să cer și eu ca toți copii cărți de 10 pagini cu multe imagini și puțin text, eu am năzuit la ceva de-a dreptul șocant. Nici prin gând nu vă trece care a fost prima mea carte împrumutată de la bibliotecă. Până atunci citisem deja Robinson Crusoe și Cinci săptămâni în balon precum și Copiii căpitanului Grant, așa că voiam tot ceva cu aventuri, dar într-un alt context istorico-social.

Cred că v-am ținut destul pe jar, așa că vă spun care era titlul: Cei trei muschetari. Asta am cerut și după alte priviri neîncrezătoare, s-a mișcat cumva tanti de la birou, a intrat în încăperea din spate și mi-a adus varianta cea mai mare, grea și voluminoasă posibilă, cu niște coperte gri și un miros de vechi și praf. Mi-a pus cartea în față și m-a întrebat: Crezi că poți citi așa o carte în cele două săptămâni care le ai la dispoziție? Iar eu cu jumătate de gură am scos un da. Iar ca tot acest chin să fie complet, înainte să plec mi-a cerut ca data viitoare să îi povestesc ce am înțeles eu din roman.

După întâmplarea cu pricina, dus am fost și nu m-am mai uitat în urmă. Și ca să vezi, minune mare, am citit Cei trei muschetari în zece zile, nici nu am avut nevoie de paisprezece. Când am returnat triumfător volumul la bibliotecă am relatat tot ce ținusem minte din carte ca să demonstrez că am avut dreptate să cer un asemenea cărțoi.

Voi aveți amintiri neplăcute cu bibliotecara bătrână, arțăgoasă și plictisită?