Mi-am luat cartea și am
citit-o la recomandarea The Club of Serial Readers.
Nu am greșit ascultând-o. Cartea lui Ruse e fascinantă, iar povestea, cu toate
că e dramatică, îți cere să o urmărești, rapid ca și cum nu poți fi sigur dacă
îți ajunge timpul să o afli în totalitate.
.jpg)
Date: editura Polirom, ediția a 3-a revăzută, 2012, ISBN: 978-973-46-3094-3, colecția Ego.Proză
Soni,
Sonia de fapt, dar Soni pentru prieteni, tocmai a aflat că suferă de cancer de
stomac, malign în stadiu final. Și a primit un maximum de 6 luni. Și ce credeți
că face Soni? După ce trece de prima fază în care nu vrea/ poate să creadă că i
s-a putut întâmpla ei așa ceva, vrea să își trăiască foarte intens timpul ce
i-a mai rămas.
Înainte de orice program tv. ar trebui introdus un spot, ca ăla cu grăsimile și zahărul sau alcoolul și tutunul care dăunează grav sănătății. Un spot prin care să fim atenționați că nu suntem nemuritori. Și că atunci când murim, murim de tot. [...] Pe orice produs de orice tip. Să scrie: acest produs te poate face să pierzi timpul și nu uita că mori.
De
aici încolo drama Soniei se învârte în jurul celor două motive principale ale
romanului: moartea și sexul. Da, e o carte cu mult sex și multă moarte, dar e
paradoxal, o carte veselă, energică și amuzantă, aproape tot timpul, mai puțin
momentele în care tratamentul își face (sau nu) efectul. De asemenea e o carte
în care mi se pare că limbajul, vulgar uneori și extrem de explicit chiar își
are locul. Am citit (sau răsfoit) cărți în care personajele și-o bagă și și-o scot
(indiferent dacă o au sau nu) sau îi trimit pe toți de unde au ieșit, așa de
dragul de a face lucrul ăsta, de a capta atenția ori pur și simplu în urma unor
frustrări puerile de cele mai multe ori. În schimb mi s-a părut că Soni e
îndreptățită să vorbească așa cum vorbește sau să experimenteze tot ce vrea, și
nu fiindcă are cancer, ci pentru că soarta e crudă și ironică și îi oferă la
urmă ce nu i-a dat în cei 26 de ani, și anume iubire; și pentru asta soarta
merită un șut în fund.
Ce
mi-a plăcut mult la romanul lui Ruse e modul în care au fost create
personajele, fiind mai degrabă niște persoane, cu care îi e imposibil
cititorului să nu se identifice parțial cu ele. Și ajungi să te gândești ce ai
face tu dacă ai ști că timpul ți-e limitat?
Acum
gândiți-vă că într-adevăr timpul ne e limitat, oricând ni se poate întâmpla
ceva și viața să ni se încheie. Sunteți mulțumiți cu ceea ce ați făcut și ați
trăit până acum? Dacă nu, atunci nu mai stați pe gânduri și împliniți-vă cel
mai mare vis, pentru a putea accepta că sfârșitul tuturor este iminent. Acesta
este exercițiul pe care ni-l impune lectura surprinzător de matură a lui Andrei
Ruse.
Spune-mi concret, ce ai făcut în ultimele luni?
intrebarea ta e foarte grea. pare usoara dar nu e absolut deloc. in ultimele luni, am incercat sa traiesc frumos, sa ma bucur de copiii mei, sa apreciez przenta parintilor ei si ma intalnesc cu prietenii. am citit si am trait perioada sarbatorilor de iarna. am incercat sa ma impac cu jobul (nu ma caracterizeaza dar trebuie sa muncesc undeva) si caut mereu sa ma redescoper si sa invat ceva nou. nu am viata pe care-o visam candva dar nici n-am mari regrete. mai sunt multe lucruri pe care vreau sa le fac si sper sa si apuc:)
RăspundețiȘtergereNu e chiar întrebarea mea, e un citat din carte, care mi s-a părut numa bun de pus la final.
ȘtergereÎmi pare bine că ai răspuns și mă bucur că ești fericită cu ce ai și că nu ai regrete.
Lecturi frumoase!
Recent m-am gândit la fiinţa mea muritoare - poate şi din cauza pierderii unei femei deosebite - Ioana Dragotă - care nu era cu mult mai în vârstă decât mine. Atunci mi-am dat seama că nu ştiu când a trecut timpul, că sunt cu adevărat momente de neuitat în viaţă, dar peste care se aşterne un văl. Iar ceea ce te înfioară este că acel tic-tac pe care îl aştepţi cu nerăbdare să treacă când eşti la servici, când fierbi un ou, este un timp pe care îl pierzi din viaţa ta. Un timp pe care îl vrei grăbit. Cred că dacă ar trebui să ne gândim concret - nu stiu cât dintre noi s-ar putea lăuda că au trăit cu adevărat în ultimul timp. Dar oricât ai fi trăit, cred că îţi doreşti să continui. Este un paradox - când se află în faţa morţii - oamenii ştiu toţi că sunt muritori - dar în acelaşi timp trăiesc de parcă ar urma să trăiască veşnic. Mereu amânăm, mereu lăsăm pe mai târziu - până e prea târziu. Despre o carte asemănătoare - dureroasă şi extrem de sensibilă - o recomandare de suflet - este şi Oscar şi Tanti Roz de ERIC-EMMANUEL SCHMITT. Frumoasă recenzie!
RăspundețiȘtergereAi mare dreptate în ceea ce spui. Timpul e cel mai prețios lucru pe care îl deținem și îl irosim de cele mai multe ori fără nici o remușcare.
ȘtergereDe Schmitt am citit „Copilul lui Noe” și știu că romanele sale nu sunt tocmai cele mai ușoare lecturi, dar nici nu sunt de ratat.
Mulțumesc că ai trecut pe aici!