Recenzie: John Burnham Schwartz - Imparateasa

Povestea pe care o avem în față este povestea lui Haruko, o tânără dintr-o familie bună, dar nu din aristocrație, o tânără inteligentă, frumoasă și o bună jucătoare de tenis. Începând cu puțin timp înainte războiului și continuând până în prezent aflăm detaliile vieții primei regine a Japoniei care nu este de origine aristocratică ci din popor.

John Burnham Schwartz se folosește de vieți și evenimente din viața familiei regale japoneze pentru a crea o operă de ficțiune în care să ne putem lăsa purtați de val, dincolo de ziduri, în palatul regal, unde muritorii de rând nu au acces.

Recenzie: Christopher Priest - Lumea inversa

Fac ce fac și tot revin la cel mai nou gen literar care mi-a acaparat simțurile de cititor, și anume science fiction-ul. Și cum Nemira e lider pe această piață în România, nu se putea să nu vă aduc în atenție una din cărțile publicate de ei, și anume Lumea inversă de Christopher Priest.

Lumea inversă așa cum îi spune și numele este exact un sistem de viață înversat în care valorile lumii fizice sunt sunt total diferite. Helward Mann, cel a căror acțiuni le vom urmări de-a lungul celor 345 de pagini, trăiește pe o planetă-hiperboloid, într-un oraș care are strania particularitate de a se deplasa încet pe șine. Sistemul social al orașului este unul definit prin ghilde. Ghildele sunt cele care conduc orașul, cele care stabilesc traseele de urmat și cele care dau legile. Ghilda Viitorului este cea din care Helward vrea să facă parte, însă odată ajuns acolo este nevoit să parcurgă o perioadă de formare muncind în toate celelalte ghilde. Astfel află ceea ce odată îi fusese ascuns, și anume cum funcționează orașul lor, care este sistemul care permite acestuia să se miște și ce se întâmplă dacă te îndepărtezi prea mult de oraș și de Optim.

Recenzie: Agatha Christie - Ultimele cazuri ale lui Miss Marple

Nouă povestiri ce poartă semnătura celebrei Agatha Christie fac parte din acest subțirel volum. Două dintre acestea nu o au însă pe simpatica și extrem de inteligenta bătrânică drept investigator principal, să spunem așa. Păpușa croitoresei și În oglinda misterioasă au defapt un caracter paranormal și nicidecum nu fac parte din tiparele cu care autoarea ne-a obișnuit în romanele sale, dar asta nu le știrbește deloc din frumusețea lecturii așa că vă îndemn să nu săriți peste ele sub nici o formă.

În cele ce urmează o să vă prezint succint celelalte șapte dintre Ultimele cazuri ale lui Miss Marple, în care ca de obicei Miss Marple îți pune la treabă agerimea, spiritul de observație și capacitatea ei de a face comparații cu banale evenimente din micuțul sat St Mary Mead, comparații ce nu au altă finalitate decât descoperirea făptașului în cazurile mult mai complicate  care îi sunt aduse în atenție.

Recenzie: Neil Gaiman - Oceanul de la capatul aleii

Ca să fiu sincer, e extrem de complicat de vorbit despre acest roman. E prima din cărțile lui Gaiman pe care o citesc dar nu va fi cu siguranță ultima. Oceanul de la capătul aleii este o poveste ce se poate citi din cel puțin două perspective. Una e cea fantastic în care aflăm povestea unui băiețel ce pătrunde dincolo de limitele realității pe care o vedem zi de zi. Cealaltă e povestea ce o minte, supusă unui șoc considerabil în copilărie, a creat-o ca formă de protecție. Care dintre cele două e cea adevărată? Căreia să îi dăm crezare?

Personajul principal, a cărui nume nu ne este dezvăluit, ne destăinuie cele mai adânci temeri ale sale și unul dintre cele mai groaznice episoade ale copilăriei sale, cel de după ziua de naștere unde niciunl din invitați nu și-a făcut apariția. Nopțile sale erau mai întotdeauna dominate de sentimentul de teamă, căci cu siguranță ceva necurat se ascundea în întuneric. Însă după momentul în care mașina familiei a dispărut și s-a dovedit a fi unealta unui sinucigaș, întregul sistem de valori al unui copil de numai șapte ani este complet dat peste cap. Singurul lui refugiu este cel în casa familiei Hempstock, unde cele trei femei, Lettie împreună cu mama și bunica ei, nu fac altceva decât să îi asigure confortul și suportul moral de care băiețelul are nevoie.

Cinci cărți

Obișnuiesc să scriu câte o recenzie după lectura fiecărui roman și asta de întâmplă de mai bine de trei ani de când am blogul meu de recenzii. S-a întâmplat însă să nu reușesc să scriu câteva recenzii, iar odată timpul trecut mi-e mult mai greu să o fac acum. Tocmai de aceea cele cinci cărți pe care le-am citit vi le aduc în vizor într-un scurt articol.

Oamenii cărții de Geraldine Brooks. Apărută la editura Leda în 2009 în traducerea Soranei Munteanu, cartea autoarei australience ne poartă pe urmele unei alte cărți. Este vorba de un manuscris evreiesc miniat, Hagada din Sarajevo pe care cercetătoarea Hanna Heath trebuie să-l restaureze. În timp ce urmărim povestea Hannei și încercările ei de a descoperi mai multe despre manuscris vedem în paralel și frânturi din povestea manuscrisului în capitole dedicate. Astfel avem în față o împletire de povești noi și vechi într-o țesătură literară extraordinară.

Recenzie: Jan Philipp-Sendeker - Șoapta inimii

Șoapte inimii ne prezintă povestea unei iubiri ce nu s-a stins chiar dacă timpul și spațiulîi stă în cale. Jan-Philipp Sendeker crează în romanul său de debut o poveste ce ține citiorii lipițe de pagini făcând să treacă cu relativă ușurință peste stilul diferit de relatare adoptat.

Ceea ce pare la început a fi o aventură în Birmania, în momentul în care Julia Win decide să îți caute tatăl dispărut de patru ani, devine o aventură virtuală, la persoana a treia, în care chiar și Julia se transformă în spectator. U Ba, un localnic care o abordează fără sfială în stațiunea montană Kalaw (un sat pierdut în munți), îi oferă detalii intime despre viața ei și îi promite să îi devăluie secretul tatălui său și ce anume l-a făcut să îi părăsească cu patru ani înainte.

Recenzie: Markus Zusak - Hoțul de cărți

Pentru un cititor feroce ca mine și ca mulți alții cu care am făcut cunoștință prin intermediul internetului, o carte cu un titlu ca cea a lui Zusak nu poate decât să îndemne la lectură.

Hoțul de cărți este plasată în Germania nazistă, în 1939, la începutul celui de-al doilea război mondial și o are ca persoaj principal pe Liesel Meminger. Aceasta împreună cu fratele ei mai mic sunt duși de mama lor să locuiască cu o familie socială undeva înafara orașului Munchen. Pe parcursul călătoriei Moartea le face o vizită și îl va lua pe fratele lui Liesel. Aceasta e doar una din multele vizite pe care Moartea le va face împreajma fetei. La mormântul fratelui ei, găsește o carte pierdută acolo de către cineva. Manualul Groparului devine prima ei carte furată și cartea care o ambiționeză să învețe să citească cât mai bine astfel încât să poată citi cât mai mult.

Recenzie: Nicholas Sparks - Refugiul

Cine nu-l cunoaște pe Nicholas Sparks și romanele sale? Ei, așa mă gândeam și eu… toți îl știți și cred că îi cunoașteți stilul romantic inconfundabil, datorită romanelor sale de success și a ecranizărilor cu actori celebri, ecranizări care însă nu prea au ajuns prin cinematografele din România. Și aici vorbesc de ecranizările unor romane precum Ultimul cântec, Nopți în Rodanthe, Talismanul Norocos, Dragă John sau Jurnalul unei iubiri și chiar romanul pe care vi-l prezint astăzi Refugiul.

Publicat în 2010 cu titlul original Safe Heaven și tradus de Mihaela Buruiană și publicat de Rao în 2012, Refugiul este unul dintre cele mai romantice romane ale lui Sparks și mai ales unul încărcat de sentimente contradictorii și violență și tristețe.

Katie ajunge în Southport, un orășel din Carolina de Nord, urmărită fiind de un trecut violent. Odată ce își găsește o slujbă și o locuință începe să se simtă de-a locului, să aibă încredere în sine și în cei din jur. În plus magazinul universal de unde își face cumpărăturile este condus de un tip simpatic și fermecător. Alex, la rândul său este încă marcat de moartea soției sale dar trebuie totodată să conducă afacerea care îi asigură existența și să fie un părinte exemplar pentru cei doi copii ai săi, Josh și Kristen.

Recenzie: Frank Herbet - Mântuitorul Dunei

Cel de-al doilea volum din seria SF Dune scrisă de Frank Herbert este Mântuitorul dunei, un volum considerabil mai mic decât primul și a cărui acțiune are loc la ceva vreme după primul. Paul Atreides este acum Împăratul Dunei și al unui întreg imperiu aflat într-un continuu război, un jihad, căci soldații săi ucid în numele religiei al cărei zeu este Muad’Dib.

Știința, religia și arta se amestecă în acest al doilea volum al seriei completând și rafinând universul în care este plasată povestea, continuând totodată comploturile și intrigile pentru putere. Bene Gesseritul, Ghilda și Bene Tleilaxu vor să îl înlăture pe Paul de pe tron, să îi ia puterea. Și nu doar Paul e vizat, ci și Alia, sora lui la fel de puternică și de înzestrată.

Recenzie: Tiago Rebelo - Timpul iubirilor perfecte

Lectura textului de pe coperta patru precum și faptul că întreaga acțiune este plasată în secolul al XIX-lea au constituit factori decisive atunci când am ales să citesc Timpul iubirilor perfecte.

Tiago Rebelo s-a născut în 1964 în Lisabona, Portugalia. Jurnalist de profesie, și-a început cariera în 1986, dar debutează cu roman abia în 2001 cu titlul Para Ti, una vida nova, care îl propulsează automat în topul celor mai bine vânduți autori portughezi.

Personajul principal al romanului Timpul iubirilor perfecte este locotenentul Carlos Montana, care pleacă din Lisabona, fiind detașat în Angola, să ia parte la acțiunile militare de acolo. Pe durata călătoriei cu vaporul, acesta își petrece timpul cu Leonor, fata unui colonel. Ceea ce era de așteptat se și întâmplă, și anume faptul că cei doi se îndrăgostesc. Odată ajunși îl Luanda, soarta îi desparte, Carlos pleacă spre un fort din centrul Angolei în timp ce Leonor rămâne în Luanda, dar își promit unul altuia să își scrie regulat.

Recenzie: Sașa Sokolov - Școală pentru proști

Saşa Sokolov născut în 1943 în Ottawa este considerat pionier al romanului postmodern rus. A primit numeroase distincţii internaţionale pentru opere de acest gen. Școală pentru proști a fost scris între anii 1972 și 1975, pe când Sokolov era angajat ca vânzător profesionist într-o rezervație naturală de pe Volga. Cele mai importante cărți ale lui sunt, Școală pentru proști și Palisandria. Din 1989 trăiește în Moscova.

Școală pentru proști e un amalgam de evenimente și întâmplări menite parcă să creeze confuzie și să se joace cu mintea cititorului. De ce zic asta? Pentru că nu pare să existe o ordine logică ori cronologică care să justifice alăturarea celor istorisite. Totul pare pus la întâmplare. 

Recenzie: A.D. Miller - Dezghețul

În 1974 s-a născut, la Londra, A.D. Miller. În prezent este editorul publicației The Economist, ediția pentru Marea Britanie. Dezghețul este romanul său de debut, roman care i-a adus succes internațional.

Romanul are plasată chiar la început definiţia „ghiocelului” care în arogoul moscovit înseamnă  „cadavru îngropat sau ascuns în troienele de zăpadă, care iese la iveală doar la dezgheţ”. Această definiție crează un tablou macabru dar real care poate fi de asemenea conectat cu un al doilea sens potrivit căruia, odată asumat un stil de viaţă decadent şi lipsit de moravuri, mai devreme sau mai târziu, consecinţele vor apărea.

Recenzie: Italo Calvino - Cărarea cuiburilor de păianjen

Autorul îmi era necunoscut, iar faptul că e italian și nu britanic sau american cum sunt cei pe care îi citesc de obicei, m-a determinat să citesc Cărarea cuiburilor de păianjen. Italo Calvino s-a născut în 1923 în Cuba. La vârsta de 20 a refuzat serviciul militar, fugind în munți, apoi s-a înrolat în Rezistență timp de 2 ani. După ce se întoarce la Torino începe Facultatea de Agricultură, pe care o abandonează în favoarea Facultății de Arte.

Debutează cu Cărareacuiburilor de păianjen distinsă cu premiul Riccione, apoi i-au urmat Vicontele înjumătățit, Castelul destinelor încrucișate, Orașele invizibile. Pentru ultimul dintre ele a primit numeroase premii. În 1985, anul morții sale, era cel mai tradus autor italian al tuturor timpurilor.

Recenzie: Michael Rostain - Fiul

Personajul principal, Lion, e mort. Da am avut în față un roman despre un personaj decedat. Acesta, trecut în lumea de dincolo încearcă să ia legătura cu familia sa. Mai mult însă, bântuie casa unde locuiește și veghează asupra părinților săi dar și asupra cățelușei. El analizează comportamentul celor din familie, ne spune cât de triști sunt părinții lui pentru că el nu mai este, și cum ei se agață de lucrurile fiului încercând să-l mai rețină printre ei. Tatăl lui Lion găsește în telefonul fiului său mesaje de la iubita sa.

Recenzie: Iuri Dombrovski - Maimuța vine să-și ia craniul

Iuri Dombrovski a trăit între anii 1909 și 1978 și a fost scriitorul rus care a trăit cea mai lungă și mai dureroasă detenție din lagărele sovietice, aproape optsprezece ani. Fiecare dintre cele două romane ale sale publicate la editura Allfa are câte o poveste aparte în spate. Facultatea lucrurilor de prisos nu a fost niciodată publicat în timpul societății comuniste. Maimuța vine să își ia craniul romanul despre care vă voi vorbi în cele ce urmează a fost scris în exil, în Alma-Ata.

În vârstă de 27 de ani, Hans Messonier este jurist si jurnalist și protagonist al romanului de față. Povestea ne prezintă încercarea lui Hans de a descoperi adevărul din evenimentele din trecut. Încearcă să descopere de ce s-a sinucis tatăl său și cine poate fi acuzat pentru aceasta.

Recenzie: Kerstin Gier - Mă sinucid altădată

Kerstin Gier este deja cunoscută publicului român prin cele două romane publicate la All, Ce să fac cu moștenirea și Bărbați și alte catastrofe, dar și prin seria Trilogia culorilor. Pe lângă acesta a mai publicat alte 30 de romane, multe dintre ele devenind cartea anului în Germania și nu numai. Mă sinucid altădată păstrează același stil dinamic și efervescent ca și în Ce să fac cu moștenirea? Obligând oarecum cititorul la un efort de lectură dinamică.

Povestea lui Geri Thaler începe cu anunțul trimis ziarului Bild prin care aceasta specifică ce anume dorește să fie publicat în știrea despre sinuciderea ei. Drept motive care o împing spre o sinucidere cu un plan destul de elaborat și bine pus la punct pot fi menționate faptul că are aproape treizeci de ani și nu este încă căsătorită, nu are copii, și-a pierdut slujba brusc și locuiește cu chirie, ceea ce face ca familiei să îi fie rușine cu ea.

Recenzie: Dan Chișu - Garsoniera din pădurea de macarale

Campania celor de la editura All m-a făcut să descopăr cărți pe care altfel le-aș fi trecut cu vederea, le-aș fi ignorat sau pur și simplu nu aș fi știut că există. Direct de pe Strada Ficțiunii vă prezint acum „Garsoniera din pădurea de macarale”, romanul lui Dan Chișu. Cu textele lui Chișu am mai avut de-a face și știu că nu reprezintă o lectură cu suișuri și coborâșuri, astfel încât câteodată te minunezi de cât de bine e scris iar alteori îți vine să arunci cartea cât colo.

Regizorul Vasile Cârlice pleacă împreună cu studenții în Anglia pentru vizionarea unui spectacol. Traiul în Anglia nu este sigur, așa că de frică Vasile se mută la Paris, unde rămâne pentru multă vreme deoarece nu dorește să se reîntoarcă în țară unde regimul comunist e în plină floare. Devine un foarte apreciat regizor dar nu cu numele său real ci sub pseudonimul Basile Carlasse.

Recenzie: Robert Harris - Factorul groazei

Robert Harris ne transpune prin intermediul poveștii sale într-o lume în care tehnologia e pe cale de a ne controla viețile, o lume nu foarte diferită de prezent, o lume aproape actual. Alexander Hoffman, protagonistul romanului Factorul Groazei este un fizician talentat care însă suferă o cădere nervoasă, ceea ce îl duce la concedierea sa din rândul personalului CERN.

Alexander împreună cu prietenul său Quarry își deschid propria companie prin intermediul căreia creează o inteligență artificială, numită VIXAL. După crearea lui Vixal viața lui Alexander se schimbă total, într-o zi primește o carte pe care nu o comandase, într-o seară este atacat în propria casă, iar propriul birou ajunge să îi fie împânzit de camere video. Toate acestea sunt defapt acțiuni comandate de el însuși, sau cel puțin așa afirmă cei care le execută.

Recenzie: Nick McDonnel - Doisprezece

Nick McDonell s-a născut în 1984 la New York și a debutat cu romanul Doisprezece pe care l-a scris la șaptesprezece ani. Romanul a fost ecranizat în 2010 în regia lui Joel Schumacher.

Romanul este în esență o numărătoare inversă până la petrecerea de anul nou, o numărătoare a zilelor, nu a secundelor, astfel că fiecare din cele cinci părți ale romanului corespunde unei zile începând din 27 decembrie și încheindu-se cu noaptea de Anul Nou. Personajul principal al romanului Doisprezece este Mike Albu, un tânăr model de șaptesprezece ani, care nu bea și nu fumează, are note bune la școală însă deși nu se droghează, vinde droguri, în principal iarbă dar și doisprezece, un drog sintetic asemănător ecstasy-ului.

Recenzie: Federica Bosco - Îndrăgostită de un înger

Autoarea romanelor Îmi placi la nebunie, Dragostea nu-i de mine sau Dragostea nu-mi dă pace, Federica Bosco este scriitoare şi scenaristă, născută în Milano în 1971 pune în romanul de faţă două pasiuni mai vechi, dansul şi Anglia.

Romanul o are ca personaj central pe adolescenta Mia ce îşi doreşte să îşi ducă la îndeplinire cele două visuri arzătoare ale ei. Primul presupune intrarea la prestigioasa şcoală de balet, Royal Ballet School din Londra, iar cel de-al doilea presupune o relaţie de lungă durată cu Patrick, fratele Ninei, prietena sa cea mai bună, care lucrează în Marină.

Recenzie: Renata Carageani - Nono

La primă vedere cartea Renatei Carageani nu pare altceva decât un basm modern dar puternic influențat de stilul Hans Christian Anderson, al cărui protagonist este un vechi ursuleț de pluș. Nono, ursulețul de pluș care și-a pierdut prietenul de ceva vreme, decide să înceapă o aventură pe cont propriu, astfel că părăsește casa în care locuise din momentul în care fusese achiziționat din magazin și pătrunde în lumea reală. Aici ajunge să facă parte dintr-un grup pestriț de personaje bătute de soartă.

Recenzie: Tom Egeland - Capătul cercului

Arheologia a fost din totdeauna ceva fascinant pentru mine, deși nu o înțeleg pe deplin. Descoperirile arheologice, micile fragmente de istorie aduse la viață și îmbinate în puzzle-ul nesfârșit al lumii m-au atras mereu. Iar dacă e vorba despre istoria creștinismului, nu există scuză să nu savurez cartea care vorbește despre acest controversat subiect.

În cartea sa Tom Egeland ne prezintă o poveste interesantă bazată pe descoperirile arheologice ce au pus în lumină imperfecțiunile și incoerența bibliei. Povestea debutează cu o descoperire arheologică uluitoare, o raclă de aur ce poate conține un manuscris ce va schimba lumea creștină complet dacă este dat publicității. Bjørn Beltø, inspectorul supraveghetor al sitului se simte înșelat când profesorul care coordonează cercetările își fură propria descoperire. Astfel Bjørn pornește pe urmele raclei de aur încercând să-i afle originile și conținutul dar și motivele pentru care numeroase facțiuni și personalități ale istoriei și arheologiei vor să pună mâna pe ea. În plus el trebuie să se lupte cu trecutul care îl bântuie, cu probleme de ordin psihologic și cu faptul că este albinos.

Recenzie: Miguel de Unamuno - Abel Sanchez

Romanul Abel Sanchez a fost publicat de Unamuno în 1917 și redă istoria unei prietenii aflate sub semnul legendei biblice a lui Cain și Abel. Pe lângă problema conflictului dintre frați Unamuno creează și un personaj controversat în care coexistă părți întunecate și luminoase în același timp, și aici vorbesc de Joaquin. În cele din urmă acesta este devorat de patima sa și pierde lupta cu aceasta.

Deși Abel și Joaquin, primul pictor strălucit iar cel de-al doilea un medic extrem de capabil și înzestrat, sunt frați de lapte, între ei apare conflictul ce îi împiedică să conviețuiască în armonie. Treptat, fiecare din acțiunile lui Abel Sanchez i se par lui Joaquin Monegro insulte la adresa sa, începând cu faptul că Abel și Helena (verișoara lui Joaquin) se căsătoresc, culminând cu succesul și renumele pe care Abel și-l face prin pictură și încheind cu nunta copiilor lor.

Recenzie: Ingvar Ambjornsen - Frați de cruce

Pentru campania „Citeşte şi câştigă cărţi pe viaţă din colecţia Strada Ficţiunii” a editurii All am pregătit o nouă recenzie, cea pentru romanul scriitorului norvegian Ingvar Ambjornsen, Fraţi de cruce.

Odată începută lectura romanului avem în faţă o poveste oarecum amuzantă şi emoţionantă în acelaşi timp a doi prieteni, fraţi de cruce care încearcă să se adapteze societăţii contemporane în care se trezesc aruncaţi. Elling şi Kjell se străduiesc să se integreze în lume, după ce au fost eliberaţi dintr-o instituţie psihiatrică. Pe lângă problemele de ordin personal, Elling e un nevrotic posesor al unei imaginaţii hiperactive, iar Kjell e un uriaş slobod de gură şi ostil schimbatului lenjeriei intime, ei trebuie să înveţe să coabiteze într-un spaţiu nou, să folosească telefonul, să iasă în oraş, să îşi întemeieze relaţii de prietenie, să aibă grijă de vecina lor însărcinată, ce mai, să faţă  provocărilor cotidiene.

Recenzie: Cecelia Ahern - P.S. Te iubesc

La douăzeci și unu de ani, Cecelia Ahern debutează cu romanul „P.S. Te iubesc” roman ce va avea un succes neașteptat și o uimitoare popularitate. După ecranizare făcută de Warner Bross cu Hilary Swank și Gerard Butler în rolurile principale, romanul și autoarea lui au devenit și mai faimoși.

Povestea începe cu tragedia prin care trece Holly, și anume moartea soțului ei. Gerry decedase în urma unei tumori cerebrale ce nu a mai putut fi operată, deoarece a fost descoperită prea târziu. Însă a avut timpul necesar să pună la cale un plan prin care să o facă pe Holly să treacă mai ușor peste dispariția sa. Îi lasă acesteia zece scrisori pentru cele zece luni rămase până la sfârșitul anului în care acesta s-a stins din viață. Toate scrisorile sunt încheiate cu P.S. Te iubesc!

Recenzie: Maj Sjowall și Per Wahloo - Roseanna

Această nouă apariție la editura All m-a atras din prima. Coperta neagră și acel crime scris după bestseller au constituit argumentul supreme când m-am decis să achiziționez ceva din librărie. După cum am aflat citind cartea, acesta este primul volum dintr-o serie ce îl are pe Martin Beck ca protagonist, ca detective principal în niște cazuri greu de descâlcit.

În lacul Boren, în Suedia, este descoperit un cadavrul al unei femei tinere și destul de frumoase. Problema e că nimeni nu o recunoaște și nimeni nu o caută, astfel că ancheta pare să se sfârșească chiar înainte de a începe, pur și simplu din lipsa unei identități a victimei. După luni de zile fără rezultate, apare ceva ce îl va pune pe Martin din nou în mișcare și îi va alimenta speranța că va putea rezolva cazul și prinde criminalul. Se pare că victima este Roseanna McGraw o americancă fără rude în viață și fără prieteni care să îi simtă lipsa, de aceea a fost atât de greu să i se de-a de urmă în excursia pe care o făcea prin Europa.

Recenzie: Veronica Roth - Divergent

„O singură alegere te poate transforma radical” așa afirmă coperta volumului Divergent. E o zicală adevărată, dar nu ar fi fost suficient să mă convingă să o citesc. De fapt am lecturat cartea doar din ambiție, peste tot pe internet și prin cercurile mele de prieteni cititori am dat numai peste laude și cuvinte frumoase la adresa romanului și a autoarei. Acum după două zile în care am fost aproape nedezlipit de roman, nu pot nega faptul că e diferită, că vine cu niște idei noi, dar încă se încadrează liniile care definesc young-adoult fantasy-ul.

Dincolo de povestea care acaparează atenția cititorului există asemănări cu „Jocurile Foamei”, cu „Instrumente mortale” sau cu seria „Amurg” ceea ce demonstrează, din punctul meu de vedere, că acest subgen al fantasy-ului se află momentan într-o fază de stagnare; sper doar că nu va urma un declin.